Aviația în antichitate

În anul 1969, arheologul egiptean dr. Khalil Messiha a descoperit, nu în vreun templu sau mormânt faraonic ci în Muzeul Egiptean de antichităţi o aşa-zisă „jucărie” de lemn, care reprezenta, chipurile, un şoim. Asemănarea cu un şoim începe – şi se sfârşeşte – cu capul „păsării de jucărie”.

După care vin deosebirile, care i-au „sărit în ochi” doctorului Messiha mai degrabă decât altor arheologi, pentru că are un frate, de profesie inginer aeronautic. Avem deci de-a face cu o familie obişnuită cu avioanele…

Cei doi fraţi, arheologul şi inginerul, au cercetat mai amănunțit obiectul din lemn etichetat drept „şoim” au constatat aripile „jucăriei” au un unghi diedru negativ (adică vârfurile aripilor sunt îndreptate înapoi) asemeni avioanelor moderne, spre deosebire de păsări, care au aripile cu vârfurile orientate înainte.

Studiul atent al aripilor „soimului” a arătat că suprafaţa acestora face parte dintr-o elipsă, în care se înscrie perfect, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu modelul unui aparat de zbor stabil şi manevrabil.

Concluzia este întărită de corpul aeromodelului, perfect profilat din punct de vedere aerodinamic, care are aspectul fuselajului unui avion modern și nu al unui corp de pasăre. Dar ceea ce-l si deosebeşte pe „şoimul” doctorului Messiha de o pasăre este exact coada.

La păsări, coada este orizontală, penele determinând sensul ascendent sau descendent al zborului, funcție care la avioane este îndeplinită de profundoare. „Soimul” egiptean are însă un ampenaj vertical în bună regulă, ca oricare avion, dar ca nici o pasăre.

Ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, „jucăria” planează pe o distanţă considerabilă atunci când este aruncată cu mâna.

Poate că ar trebui să ne reamintim că Egiptul este ţara în care Osiris coborât din cer într-un glob de foc, iar Thot, zeul care cunoştea toate văzutele si nevăzutele acestei lumi şi ale altora, se deplasa cu ajutorul unui car zburător. Mai există apoi şi „ochiul lui Horus” care, conform apare din când în când pe cerul Egiptului.

O reprezentare dintr-o frescă egipteană a „ochiului lui Horus” seamănă mai degrabă a aparat de zbor decât a organ al vederii, fie el şi al unui zeu.

Pentru a completa capitolul „ciudăţenii și coincidenţe stranii” trebuie să menţionăm faptul că Horus este de obicei reprezentat ca un om cu cap de șoim, şi tot un cap de şoim are şi aeromodelul găsit de dr. Khalil Messiha.

Pe o stâncă aflată la Behistun, în provincia Begistana din Iran, la o înălţime de 50 de metri se află un basorelief care îl reprezintă pe preaputernicul „Darius, rege al regilor din dinastia ahemenidă, al lui Histaspes fiu” (titulatura oficială), sprijinindu-şi piciorul drept pe trupul preotului Gaurnata, care, profitând de izbitoarea sa asemănare cu shah-ul, Cambyse, văr al lui Darius, i-a uzurpat tronul.

Mai sunt reprezentaţi, în afara uzurpatorului (care fusese ucis chiar de Darius în persoană) și nouă „regi mincinoşi”, aduşi în sclavie din cauza nesupunerii lor faţă de „regele regilor”. Deasupra tuturor poate fi văzut însuşi Ahura Mazda, zeul suprem al panteonului iranian, venind personal să-l salute pe regele regilor Darayavaus (Darius este doar forma grecizată a numelui).

Atât doar că zeul foloseşte un aparat de zbor asemănător unei platforme al cărei diametru, calculat prin raportare la dimensiunile persoanelor reprezentate în basorelief, are un diametru de circa 5 metri.

Basorelieful este însoţit de o inscripţie, al cărei text este un mesaj către posteritate:„Regele Darayavaus proclamă: tu, care într-o zi ce va să vină, vei vedea această inscripţie pe care am poruncit să fie săpată în stâncă, precum şi figurile oamenilor de aici, nu strica şi nu distruge nimic! Păstrează-le neatinse, cât vor dura urmaşii urmaşilor tăi.„

În colecția naţională de obiecte de aur a Columbiei există un artefact , descoperit într-un mormânt, împreună cu alte podoabe și obiecte de cult.

Având o vechime de 1800 de ani, obiectul nostru a fost numit, pe rând, „fluture”, „pasăre” şi „peşte zburător”, până când arheologul american Ivan T. Sanderson, şocat de asemănarea „păsării-fluture peşte zburător” cu un avion militar modern, cu motoare cu reacţie şi aripi delta, l-a contactat pe J. A. Ulrich, profesor de aerodinamică şi fiost pilot de vânătoare.

În afară de faptul că neobişnuitul artefact columbian posedă părţi care seamănă perfect cu ceea ce azi constructorii de avioane numesc motor, carlingă, ampenaj vertical etc., având absolut aceeaşi dispoziţie ca la avioanele de vânătoare „ultimul răcnet”, profesorul Ulrich a evidenţiat aerodinamica perfectă a obiectului, exact ca a unui avion de vânătoare.

Nu Leonardo da Vinci este primul om care a proiectat un elicopter. Nu americanul de origine rusă Sikorski este primul care l-a construit. Din cronicile şi arhivele chineze, remarcabil conservate, reiese că în timpul domniei împăratului Sun 2258- 2208 î.H.) s-a construit o „maşină de zburat” care avea aripi, iar pilotul dispunea chiar si de o paraşută, pentru a se salva în caz de pericol.

Cinci secole mai târziu, împăratul Ceng Tang a ordonat constructorului Ki-Kung-Si să realizeze un aparat de zbor. Porunca împărătească a fost ascultată cu sfinţenie, aparatul de zbor a fost construit și a efectuat chiar un zbor de încercare până în provincia Honan.

Pentru ca nava aeriană şi planurile ei să nu cadă în mâinile inamicilor Celestului Imperiu, acestea au fost, cele din urmă, distruse din ordinul aceluiași împărat Ceng Tang, înspăimântat probabil de perspectivele neobișnuite pe care le deschidea această nouă armă de luptă în arta războiului.

Cu toate acestea, ideea, care „plutea în aer”, a mai fost pusă în practică. În secolul al III-lea î. H., poetul Ciu Yuan a descris un zbor efectuat deasupra deşertului Gobi într-un aparat construit din jad, până la vârfurile înzăpezite ale munţilor Kun-Lun. Din descrierea zborului reiese că aparatul a funcţionat perfect, în ciuda furtunilor de nisip din deşert.

Un alt poet chinez, Ko-Hung, care a trăit în sec. IV al acestei ere, face o descriere ceva mai clară a unui aparat de zbor care pare a fi un elicopter: „câțiva inşi au construit o mașină zburătoare din lemn luat din partea internă a arborelui jojoba şi din fâşii de piele de bou asamblate în lame rotative deasupra motorului, pentru a pune aparatul în mişcare„.

Cu excepţia unui desen gravat pe o piatră de mormânt din provincia Sautung, datând din anul 147 e.n., în care este reprezentat un aparat de zbor în formă de dragon care evoluează deasupra norilor, în toate celelalte mărturii chineze (care sunt, o spunem încă o dată, documente scrise) cuvintele „maşină”, „aparat” şi „motor”, precum şi verbul „a construit” sunt menţionate cât se poate de clar şi de răspicat, chiar dacă nu sunt date suficiente detalii, care ar permite reconstruirea acestor aparate de zbor.

Cine vrea să găsească nu doar dovezi despre aparatele de zbor ale antichităţii, ci şi să „fure” tehnologiile acestora, ar face bine să înveţe limba sanscrită, pentru a putea citi în original poemele antice hinduse Ramayana să Mahabharata.

Apar aici, în mod frecvent, descrieri ale unor „care cereşti”, numite în mod explicit „pushpaka vimana” sau, pe scurt, „vimana”, care au o formă circulară, cu două punţi suprapuse, hublouri şi un dom central.

Hotărât lucru, istoria OZN-urilor nu începe deloc cu „cazul Roswell”… Vimanele scoteau un sunet melodios în zbor şi se deplasau „cu viteza vântului” și erau pilotate de zei şi eroi ai mitologiei hinduse. Antrenamentul acestor piloţi este și acesta descris cu lux de amănunte, astfel încât orice pilot militar care ar citi cele două epopei clasice hinduse ar avea o senzaţie de „deja vu”.

Atât doar că s-ar învineţi de invidie, pentru că din descriere reiese că vimanele aveau o manevrabilitate pe care actualele avioane de vânătoare cu decolare verticală nu o au. Ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, sunt descrise până şi hangarele în care aceste vimane erau adăpostite, ba chiar și motoarele, care depăşesc tot ce s-a construit până acum.

Pentru a ne „lumina” în acest sens, să aruncăm o privire asupra unui alt poem antic, răspândit în India şi Tibet: „Samarangana Sutradhara„, unde avem următoarea descriere, care compensează din plin dificultatea de a citi acest titlu:

„Corpul maşinii… trebuie să fie puternic şi uşor, asemănător cu o pasăre în zbor. Înăuntru se aşează o instalaţie cu mercur şi o instalaţie de fier, pentru încălzire. Prin mijlocirea puterii care se ascunde în mercur şi care pune în mişcare un vifor, omul aflat în acest car străbate mari depărtări în zbor. Datorită mercurului, carul capătă o mişcare ca a trăznetului„.

Reiese cât se poate de clar că mercurul este combustibilul folosit de aceste vimane, ceea ce înseamnă, spun specialiştii, că avem în fata ochilor descrierea unui motor ionic. Astfel de motoare nu au depăşit încă fazele de proiect şi prototip aşa că până vom vedea pe cer echivalentul modern al anticelor vimane va mai trece încă destul timp.

Ca şi avioanele actuale, existau vimane „civile”, Folosite pentru transportul de pasageri şi de mărfuri, si aparate militare, de vânătoare si bombardament. Unul din învăţatii Indiei Antice, Maharishi Bharadvaja, ne informează că „un aparat care se mişcă prin propria sa forţă internă, fie pe pământ, în apă sau în aer, care se poate mişca pe cer dintr-un loc în altul, de la o ţară la alta este numit «vimana» de către „preoţii ştiinţelor” care posedau tehnologii încă necunoscute, sau doar parţial cunoscute.

Să-i lăsăm pe Maharishi Bharadvaja, pe „preoţii ştiinţelor” şi să lăsăm secretele lor pentru a lua în mână „Rig-Veda”, unde apare descrierea unui aparat de zbor ce pare a fi un avion cu decolare verticală sau, mai exact, descrierea motorului acestuia:

„La mijlocul navei, o ladă grea, metalică, este izvorul forţei. De la această ladă, forţa trece în două ţevi mari, aşezate în faţa şi în spatele navei. Afară de ele, forţa mai trece prin opt ţevi îndreptate în jos, iar tijele de sus stăteau închise. Vârtejul se năpustea cu putere şi se izbea de pământ, săltând astfel nava în sus. Când nava se înălţa destul, ţevile îndreptate în jos erau închise pe jumătate, pentru ca nava să poată atârna în văzduh fără să cadă. Atunci cea mai mare parte a vârtejului era împinsă în teava din spate, pentru a putea fâşni afară forţa eliberată ce avea să împingă nava înainte„.

Până si un copil îşi dă seama că avem în faţa ochilor descrierea unui motor reactiv…

Ne oprim aici, fără a mai pomeni de armamentul (atomic) aflat la bordul acestor aparate de zbor, de asemenea uşor de recunoscut după descrierile ce apar în aceleaşi surse, citându-l pe Albert Einstein, părintele Teoriei Relativităţii: „Farfuriile zburătoare există şi vin din Cosmos. Ele aparţin unui popor de oameni plecaţi de pe Terra acum 20000 de ani.”