Cele mai mari mistere ale istoriei care vor rămâne cel mai probabil nerezolvate

Construit în trei etape pe parcursul a peste 6.400 de ani, în mijlocul câmpiei Salisbury Plain din sudul Angliei, ansamblul neolitic Stonehenge a captivat atenţia vizitatorilor de mii de ani.

Misteriosul monument este alcătuit din 30 de blocuri imense din piatră de gresie aşezate vertical, ce cântăresc 26 de tone, deasupra cărora sunt aşezate orizontal alte 30 de blocuri de piatră, fiecare cu o greutate de 6 tone.

Acesta este doar unul dintre cele patru cercuri construite din 110 pietre, în mijlocul cărora se află un banc de nisip care cuprinde 56 de morminte.

Deşi nu se cunoaşte cu exactitate când a fost construit, de către cine şi în ce scop, cert este că monumentul a intrigat o mulţime de oameni de ştiinţă care au încercat să găsească o explicaţie plauzibilă.

Teorii

Teoriile vehiculate pe marginea construcţiei Stonehenge variază de la aducerea pietrelor în câmpia Salisbury în timpul perioadei glaciare cu ajutorul gheţarilor, folosiţi pe post de plută, până la mişcarea lor cu frânghii şi buşteni sau chiar intervenţia extraterestră. Ipotezele diferă şi când vine vorba despre motivul pentru care complexul a fost construit.

S-a spus că este un templu, un observator astronomic destinat prezicerii eclipselor de Lună, un "panou de control" pentru Marea Piramidă sau că pietrele au puteri tămăduitoare.

În urma descoperirii a numeroase morminte în jurul ansamblului, a fost formulată o nouă teorie, conform căreia Stonehenge a fost un loc de celebrare a morţilor.

Toate aceste teorii, însă, sunt doar ipoteze, grandiosul monument de la Stonehenge rămânând în continuare învăluit în mister.

Cel de-al treizeci şi cincilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii a fost împuşcat o data în spate şi o data în cap, în timpul unei parade prezidenţiale pe străzile din Dallas, Texas, pe data de 22 noiembrie, 1963.

45 de minute mai târziu, era arestat Lee Harvey Oswald, iar după alte câteva ore de interogatoriu în care niciuna dintre procedurile obişnuie nu au fost respectate, a fost acuzat de crimă.

După numai două zile, acuzatul aflat în custodia poliţiei a fost la rându-i ucis în faţa a sute de jurnalişti, de Jack Ruby, proprietarul unui club de striptease. Pe data de 29 noiembrie, preşedinele Lyndon B. Johnson a creat Comisia Warren, cu scopul de a ancheta cele întâmplate.

Concluzia comisiei a fost că Oswald a fost singurul trăgător, gloanţele fiind trase de la etajul şase al clădirii Schoolbook Depository, cu o puşca de fabricaţie italiană marca Mannlicher-Carcano.

Ancheta nu a lămurit însă multe aspecte paradoxale ale crimei, iar multe indicii care ar fi putut duce la rezolvarea lor s-au "pierdut": limuzina cu care se deplasa preşedintele a fost spălată înainte de a fi analizată, cadavrul lui Kennedy trebuia examinat de medical legist local, însă a fost dus la Washington, pălăria şi butonii de la cămaşa pe care o purta Connalty atunci când a fost împuşcat lipsesc, iar fotografiile autopsiei lui Kennedy au dispărut.

Teorii

Multe dintre teoriile conspiraţiei care au înconjurat asasinarea preşedintelui au fost formulate încă din ziua în care rezultatele Comisiei au fost făcute publice.

Cea mai vehiculată teorie este cea conform căreia ar fi existat mai mult de un trăgător.

Alte teorii ale conspiraţiei fac referire la muşamalizări de către Rezerva Federală, CIA, Serviciul Secret, exilaţi cubanezi, mafia, Comitetul de Supraveghere American, Blocul Sovietic sau guvernul israelian.

Misterul craniilor de cristal a crescut în popularitate odată cu lansarea filmului Indiana Jones, dar el datează încă din 1881, când au fost găsite primele două cranii de către mercenari mexicani.

În total, treisprezece cranii au fost descoperite prin toată America Centrală şi de Sud.

Probabil cel mai faimos craniu este cel al lui Mitchel-Hedges, descoperit de o tânără în vârstă de 17 ani, Anna Mitchel-Hedges, între vechi ruine unde se presupune că odinioară a existat un templu maiaş.

Craniul, care cântăreşte aproximativ 6 kilograme şi are o înălţime de 10 centimetri, seamănă foarte mult cu craniul uman, în special în ceea ce priveşte structura maxilarului.

În urma cercetărilor amănunţite s-a constatat că a fost sculptat în sensul invers al axei naturale a cristalului, proces imposibil de realizat fără ajutorul razelor laser.

Mai mult, în opinia cercetătorilor, craniile de cristal nu pot fi reproduse în zilele noastre nici de cei mai pricepuţi sculptori.

Teorii

Pentru o lungă perioadă de timp, cea mai plauzibilă explicaţie a fost că respectivele cranii de cristal au fost cioplite de către maiaşi sau azteci.

De-a lungul anilor, însă, au aparut şi alte teorii cu privire la cei care le-au creat, din ce în ce mai ciudate.

Nu este exclusă nici ipoteza conform căreia ele sunt creaţia extratereştrilor, că sunt originare din Atlantida sau Lemuria, sau chiar că au fost lăsate în urmă de o societate care acum trăieşte în centrul Pământului.

Cea mai interesantă ipoteză este cea conform căreia craniile reprezintă un fel de bănci de date despre o rasă superioară, care este posibil să fi existat pe Pământ.

Misterul lor este adâncit şi de faptul că au fost create cu ajutorul unor tehnologii cu mult peste posibilităţile pe care le aveau maiaşii şi aztecii.

Faimos şi ca personaj al lui Bram Stoker, contele Dracula a fost principe al Valahiei, fiind portretizat şi ca un erou patriot, dar şi ca un conducător crud şi nemilos.

Vlad Dracul a fost un conducător care a tras în ţeapă şi a torturat între 40.000 şi 100.000 din inamicii săi, turci sau valahi, care au constituit o ameninţare la adresa puterii sale.

După trei domnii separate, a fost ucis în lupta cu turcii în apropiere de Bucureşti, în 1476. Turcii i-au tăiat capul şi l-au trimis Sultanului Imperiului Otoman, Mehmed al II-lea. Locul de odihnă al corpului său nu este cunoscut.

Teorii

Teoria cea mai acceptată despre mormântul lui Vlad Ţepeş este că a fost înmormântat la Mănăstirea Snagov, pe o insulă din apropierea Bucureştilor.

Examinările recente au arătat însă că „mormântul“ lui Ţepeş conţine doar câteva oase de cal datate din neolitic.

O alta teorie spune că trupul lui Ţepeş ar fi fost îngropat pe locaţia mănăstirii Comana, ctitoria voievodului.

Însă mănăstirea a fost reconstruită în secolul XVII şi nu au fost găsite niciun fel de rămăşiţe.

O alta ipoteză este legată de superstiţie, din cauza legendelor despre vampirii care bântuiau Valahia în vremurile acelea - Ţepeş putea fi mutat oriunde, pentru a preveni şi proteja călugării de a fi omorâţi în somn.

Construită în 1701 pentru primul Rege al Prusiei, a fost ulterior mutată în Rusia, ca un cadou pentru Petru cel Mare, iar apoi a fost mutată din nou, la Palatul de Iarnă, de către Ţarina Ecaterina.

Camera măsura aproximativ 55 de metri pătraţi, iar construcţia ei a durat mai bine de 10 ani.

La împodobirea salonului au fost folosite şase tone de chihlimbar de diverse nuanţe şi nenumărate ornamente din aur sau mozaicuri aurite, încrustate cu pietre preţioase.

Când armata lui Hitler a ameninţat Uniunea Sovietică, curatorii au încercat să mute camera încă o dată, dar chihlimbarul a devenit fragil, aşa că a fost ascuns sub un strat de tapet.

Naziştii ştiau însă unde să caute faimoasa operă de artă, astfel că soldaţii au dezmembrat camera pentru a putea fi trimisă la Konigsberg, capitala Prusiei de Est.

În timpul războiului, Castelul Konigsberg a fost serios bombardat de către Forţele Aeriene Regale, fiind distrus ulterior de forţele Uniunii Sovietice.

În ciuda câtorva zvonuri conform cărora faimoasa Cameră de Chihlimbar a supravieţuit războiului, ea nu a mai fost văzută niciodată.

Teorii

Unii oameni cred că celebra Cameră de Chihlimbar a fost distrusă în timpul bombardamentelor şi a pierit pentru totdeauna.

Există însă şi optimişti, care cred că ea este încă ascunsă într-un buncăr subteran la Konigsberg, că este îngropată într-o mină în Munţii Mineralieri sau că se afla la bordul unui submarin sau a unui vas care a fost scufundat în Marea Baltică de către Marina Sovietică.

În 1997, un mozaic de piatră ce a decorat camera a fost desoperit în Vestul Germaniei, în mâinile familiei unui soldat care a ajutat la demontarea Camerei de Chihlimbar.

Restul Camerei nu a mai fost găsit niciodată, în ciuda câtorva zvonuri care au afirmat contrariul.

Când spunem Sfinx ne gândim la Marele Sfinx de la Giza, Egipt, dar acesta a fost şi un simbol puternic în Grecia, Fenicia şi în Siria.

De fapt, ghicitoarea Sfinx-ului îşi are originile în mitologia greacă. Conform grecilor antici, dacă cineva se întâlnea cu Sfinx-ul, era întrebat: "Care este creatura care dimineaţa umblă în patru picioare, după-amiaza în două, iar seara în trei ?".

Dacă răspunsul era greşit, Sfinx-ul îi devora, iar dacă era corect, Sfinx-ul se autodistrugea. Singura persoana despre care se spune că a supravieţuit întâlnirii cu Sfinx-ul a fost eroul grec Oedip, care ar fi răspuns "omul": O fiinţă umană se târăşte în patru labe când e copil, merge pe două picioare când e adult şi cu o cârjă în calitate de al treilea picior atunci când îmbătrâneşte.

Deşi ghicitoarea a fost rezolvată, Marele Sfinx este un subiect care ridică multe semne de întrebare: Cât de vechi este? Cine l-a construit? Şi care a fost scopul pasajelor interioare?

Teorii

Arheologii au contestat vechimea Marelui Sfinx. Conform ştiinţei convenţionale, Sfinx-ul datează din jurul anului 2.500 Î.H şi a fost construit de Faraonul Kafre.

Totuşi, în 1989, autorul John Anthony West şi geologul Robert M. Schoch au determinat că cea de-a doua piramidă ca mărime era mult mai veche şi că Faraonul a remodelat-o doar, după gustul său.

Pe coasta nord-vestică a Franţei, în oraşul Carnac din Bretania, ordonate în şiruri paralele, există 3.000 de pietre imense, ce se întind pe o suprafaţă de 12 kilometri.

Ansamblul de la Carnac a fost construit în timpul neoliticului, probabil în jur de 3.300 Î.H.

Primele excavări de amploare efectuate în 1860, au scos la iveală că mai puţin de 700 dintre cei 3.000 de monoliţi se mai află încă în picioare. În zonă există mai multe monumente funerare megalitice (dolmene).

Conform tradiţiei locale, motivul pentru care pietrele sunt aliniate în şiruri perfect drepte este faptul că reprezintă o legiune romană transformată în piatră de Merlin sau Cornelius Saint.

Teorii

Nu se ştie care este originea sau scopul acestor pietre, dar ipotezele nu au întârziat să apară. S-a spus că există o legătură între pietre şi direcţiile de apus al soarelui la solstiţiu sau că ar fi fost folosite pe post de observatoare astronomice.

O altă utilizare ce le-a fost atribuită acestor monoliţi era stocarea anumitor forme de energie, rămase necunoscute până în ziua de astăzi.

Cât despre dolmene, se crede că ele au fost folosite ca instrumente primitive de detectare a seismelor, Bretania fiind zona cea mai activă seismic din Franţa.

Echilibrarea pietrelor mari pe pietre mai mici ar acţiona ca un detector de cutremure foarte eficient.

Chivotul Legământului a fascinat lumea încă din momentul în care a fost menţionat în Biblie, în Exodul 25.

Dumnezeu i-ar fi cerut lui Moise să construiască un templu unde israeliţii să-L poată venera pe Dumnezeu, iar în acest templu să fie o cameră specială, numită Sfânta Sfintelor, unde să fie pus Chivotul Legământului.

El era descris ca fiind un cufăr masiv din lemn de salcâm poleit cu aur, lung de 118 centimetri şi înalt 78 cm.

Deasupra avea doi heruvimi cu aripile întinse.

Chivotul conţinea trei artefacte preţioase: cele două pietre cu cele Zece Porunci, Toiagul lui Aaron şi o cupă plină cu mană cerească.

Chivotul Legământului a fost nu numai în centrul credinţei israelite, dar avea şi puteri supranaturale.

Teorii

Principala întrebare pe care trebuie să ne-o punem este dacă el chiar a existat.

Chivotul Legământului ar fi fost ţinut în Templul lui Solomon până când a fost distrus de către babilonieni, în anul 586 Î.H., după care nu a mai fost văzut vreodată.

Iar dacă ar fi existat cu adevărat, el a fost distrus de către babilonieni sau a fost capturat şi mutat?

Primii indieni s-au grupat în state din nordul Indiei antice (Pakistanul de azi), începând cu anul 7.000 Î.H. Prin anul 2.400 Î.H, şi-a construit mari oraşe de-a lungul fluviului Indus, cum ar fi: Mohenjo-Daro sau Harappa.

După 1921, descoperirea ruinelor oraşulului Harappa şi apoi Mohenjo-Daro, au scos la iveală detalii incredibile: erau construite în formă de reţea, asemenea oraşelor moderne, civilizaţia indusului dispunea de un sistem perfecţionat de canalizare, care permite alimentarea cu apă, a inventat o scriitură nedescifrată nici până în ziua de azi şi au dispărut în mod misterios.

Străzile oraşelor erau pavate şi mărginite de magazine, iar casele erau dotate cu băi şi duşuri. Cu 1600 de ani î.e.n., oraşele au fost abandonate.

Teorii

Iniţial s-a crezut că civilizaţia Indusului a fost distrusă de o invazie indo-europeană, dar teoria nu este susţinută de nicio probă.

O altă teorie care încearcă să explice dispariţia civilizaţiei face referire la inundaţiile dese.

Recent, însă, oamenii de ştiinţă au afirmat că oraşul Mohenjo-Daro a fost distrus de o explozie nucleară, după ce au fost descoperite straturi groase de humă şi sticlă verde, la fel ca cele găsite în deşertul Nevada, după fiecare explozie nucleară. Nici schimbarea climatică nu a fost exclusă.

Unul dintre cele mai vechi mistere ale lumii, legenda Atlantidei a intrigat umanitatea încă din antichitate. Conform filosofului grec Platon, Atlantida a fost o mare insulă situată undeva la vest de Coloanele lui Hercule (Strâmtoarea Gibraltar), care găzduia o civilizaţie incredibil de avansată.

Platon a descris Atlantida ca un loc de o imensă frumuseţe, cu un palat complex aflat în centrul a trei canale sub formă de inel. El spunea că fiecare rege care moştenea palatul adăuga la el câte ceva, încercând să îşi întreacă predecesorul.

Astfel au construit un palat care întrecea oricare altul, atât prin frumuseţe, cât şi prin bogăţie. Se spune că Atlantida şi-a găsit sfârşitul în urma unui cutremur puternic, în urma căruia a fost înghiţită de ape.

Teorii

Se pare că toţi cei care au studiat istoria Greciei au o teorie cu privire la locaţia Atlantidei. În plus, multe alte culturi au relatări despre un mare potop şi chiar numele Atlantida nu este întâlnit exclusiv la greci.

Presupuse locaţii ale Atlantidei: Santorini, Grecia, Triunghiul Bermudelor, Munţii Atlas din Maroc şi Tunisia, arhipelagul Azorelor (Portugalia), Creta şi chiar Suedia. S-a spus chiar că unii atlanţi au supravieţuit şi s-au stabilit în Anglia (druizii) sau în Egipt.